Search
  • Amy

Moment de sinceritate: Despre pachetul mamei din primul an de facultate

Ia un loc, cred că o să dureze.

Scriam prin octombrie despre începutul facultății. Eram atât de zăpăcită, de derutată, de plină de curiozități și în același timp de panicată, eram într-o stare continuă de nesiguranță și nu reușeam să mă înțeleg nici măcar cu mine, să nu mai zic cu alții.

Astăzi, am decis să scriu aici tot ce am simțit, despre toate momentele care m-au marcat, m-au schimbat, m-au dărmat, m-au ridicat, m-au înălțat și m-au făcut să ajung astăzi să am curajul să vorbesc despre ele.

Primul an de facultate a fost anul provocărilor, al dezamăgirilor, al regăsirilor, al prieteniei și al curajului.

Nu am intrat la U.N.A.T.C.

În sfârșit, după un an în care acest gând m-a urmărit peste tot și s-a pus în fața oricăror întrebări referitoare la facultatea pe care o urmez, făcându-mă să fiu reticientă, să nu vreau să mai aud această întrebare, am curajul să spun tuturor că facultatea mult dorită nu a fost să fie a mea. Abia acum, după ce aproape termin anul I, pot spune că am înțeles de ce nu am intrat la facultatea pe care o adoram, o visam, o veneram, o vedeam ca pe un ”goal” atât de aproape, dar totuși de neatins. Eram obosită, eram stresată, eram tot ce nu voiam să fiu. Învățasem mult, mă stresasem (degeaba) din cauza bac-ului, nu am călătorit vara prin tabere așa cum mi-aș fi dorit fiindcă am stat acasă să învăț pentru admitere, am învățat și am citit atât de mult încât îți puteam spune culoarea de la nasture a Vetei din actul I, scena 3.

Admiterea nu a ieșit așa cum am vrut, am fost a treisprezecea din douăsprezece locuri.

Am plâns, m-am stresat din nou, eram complet dezamăgită de mine, de faptul că nu am reușit să scot mai mult. Toate planurile mele se învârteau în jurul U.N.A.T.C.-ului, despre cum aveam să învăț regie, despre cum aveam să-mi petrec nopțile prin facultate, exersând, despre cum voi sta în căminul facultății, într-o cameră mai mică decât holul meu de acasă, cu încă două persoane, despre toate lucrurile frumoase pe care mi le planificasem.

S-au dus. Așa, cât ai pocni din degete.

Aveam două săptămâni la dispoziție să-mi aleg calea, să-mi schimb planurile, să găsesc cazare, să iau totul de la capăt. Iar eu eram undeva jos, inconștientă, dorindu-mi doar să dorm și să mă ascund.

SNSPA-ul îmi părea atunci doar o alternativă, dar nu m-am gândit nicio secundă la viața pe care aș putea să o am la această facultate.

Cu câteva zile înainte, m-am ridicat de jos din întuneric, mi-am schimbat eticheta cu U.N.A.T.C. în SNSPA, mi-am spus că este o pedeapsă pentru tot ce am făcut rău în viața asta, m-am scuturat de praf și am pornit la drum.

Mi-am luat multe lucruri, cu o zi înainte de a pleca la București mă gândeam că nu poate fi chiar așa de rău, începusem să simt o urmă de curaj instalându-se în sufletul meu.

Am pornit la drum.

Din momentul în care mi-am văzut toată viața mutată într-un cămin, complet la vederea a încă două fete pe care nu apucasem să le cunosc prea bine, m-am panicat.

La început, am încercat să-mi găsesc ocupație. Am spus că vreau să văd Bucureștiul așa cum îl știam eu, plin de viață, frumos, sensibil, grijuliu cu visurile mele. Am început să merg la teatru, să-mi ocup golul lăsat de admitere. Am început să-mi notez fiecare părere despre spectacolul de teatru, să scriu, să merg la spectacole, la festivaluri, în parcuri sau oriunde se întâmpla ceva.

Apoi, când am văzut că panica încă persistă, am încercat să-mi găsesc de lucru. Nu mi-a plăcut ce am găsit.

În plus, eram singură. Mă simțeam mai singură ca niciodată. Singurii prieteni care mi-au mai rămas munceau, în orașul pe care l-am lăsat în Tulcea iar aici nu mă puteam integra. Abia acum am înțeles că dacă nu ești mai întâi prieten cu tine, nu poți fi prieten cu nimeni. Dacă nu te accepți, dacă nu te înțelegi, dacă nu îți dai timp...

Brusc, mă trezisem singură într-un oraș. Facultatea o detestam, aveam puține cursuri și prea mult timp liber în care eram singură.

Începusem să gândesc prea mult, să mă sensibilizeze orice, să plâng mai mult, să îmi doresc să fiu oriunde dar nu la București.

La un moment mi-am dorit să renunț. M-am gândit: ”ce ar fi dacă aș abandona, pur si simplu? Nu-mi place, nu am pe nimeni aici, de ce mă chinui singură?”

Asta se întâmpla undeva în iarnă, când sesiunea era aproape, iar eu nu puteam înțelege de ce trebuia să învăț despre relații publice, teoria comunicării, sau alte materii pe care oricum nu le mai rețin, dacă mie oricum nu-mi place ce fac?

Dar mi-am amintit în acel moment de cum eram eu înainte de a veni aici, mi-am amintit de ambiția și determinarea pe care o aveam când îmi doream ceva cu adevarat și mi-am spus NU. Nu renunț, e doar un test.

Și am făcut cea mai bună alegere.

Îmi aduc aminte că în seara aceea a plâns până nu am mai avut lacrimi. Colegele nu erau în cameră, așa că puteam să mă descarc. Am plâns pentru tot ce am făcut, greșit sau nu, pentru tot ce mi-aș fi dorit să fac și nu am reușit, pentru faptul că am fost atât de lașă încât să mă gândesc să abandonez și pentru toți oamenii care aveau în acea seară un prieten căruia puteau să i se confeseze.

A doua zi îmi amintesc că m-am ridicat greu, aveam ochii roși și umflați, dar se instalase o urmă de speranță în mine. M-am agățat cu toată puterea mea de ea, am început să mă interesez din nou de admitere, am trecut și sesiunea și simțeam deja cu totul avea să decurgă mai bine. Mă apucasem chiar și de filmat în vacanța de iarnă.

Dar imediat ce m-am întors la București, mi-am dat seama că sentimentele acelea erau valabile numai acasă. Că aici, în orașul acesta mare, sunt un nimeni, singură și dezorientată.

Am plâns din nou, vorbeam cu mama atât de mult încât am întristat-o și pe ea. Prietenul meu era mai mereu pe la muncă, așa că vorbeam mai rar, dar era mereu acolo pentru mine. Cu toate astea, simțeam că mă duc în jos.

Acum, recitind tot ce am scris, mi-am dat seama că amintirile mele sunt mai mult triste și depresive, cu toate că nu am cum să neg că prima parte a anului universitar a decurs destul de rău.

Dar, așa cum spuneam mai sus, mă bucur că nu am făcut alegerea să plec.

După o altă seară în care am plâns până am adormit, m-am dus la oglindă a doua zi și mi-am jurat să nu mai ajung în stadiul acesta.

Cumva, faptul că mă simțeam singură într-o cameră de trei persoane trebuia să îmi fi pus un semn de întrebare încă de când am început să simt asta. Dar, cum bine știm, într-un cămin nu te poți înțelege cu toată lumea, nici măcar cu ale tale colege de cameră.

După niște certuri serioase care m-au adus și mai jos decât aș putut crede că voi ajunge vreodată, mi-am luat bagajele și am plecatn din cameră.

Atunci nu conștientizam cât de benefică avea să fie mutarea.

Mi-am aranjat locul meu frumos, mi-am lipit amintirile pe perete, mi-am pus luminițe la pat și mi-am cunoscut noua colega de cameră.

Apoi, mi-am promis din nou că acesta trebuie să fie un nou început.

Și a fost. Nu mi-am dat seama până când nu m-am mutat că stresul provenea din cameră, din motivul că nu puteam să fiu eu, eram închisă, tăcută, sensibilă, plângeam din orice și cu toate astea, nu voiam să vorbesc cu ele.

Acum, după ce aproape că am terminat al doilea semestru, pot spune că Bucureștiul mi-a luat tot, m-a trântit de pământ, m-a tăvălit prin noroi și a făcut din mine tot ce a vrut, doar pentru a-mi da tot ce meritam înapoi, încet, dar îmbrăcat într-o altă formă. M-a luat din acei norișori și mi-a arătat viața, așa dură cum e ea, m-a făcut să fiu conștientă de prezent și să las planurile pentru altădată, m-a maturizat și m-a făcut să mă iubesc. Mi-a dat încredere în mine. Acum nu mi-e frică să mă iau de mână și să merg singură prin lume, nu mi-e frică să arăt lumii ce pot și nu mi-e frică să iau ce mi se cuvine.

Da, o anumită parte din mine nu a schimbat-o. Încă sunt sensibiliă, încă mai plâng când nu reușesc ceva, dar niciodată nu vreau să mai trec prin ce am trecut.

Acum, sunt învățătoare, am prieteni de care sunt mândră și cu ajutorul cărora am pornit pe drumul filmului, iubesc Bucureștiul, îmi iubesc familia și prietenul și abia aștept să mă plâng iar că e prea greu în sesiune!

Cât despre facultate, nu pot spune că o iubesc cu adevărat, dar îmi place ce fac, îmi plac profesorii(cel de la imagologie nu se pune), dar am cursuri frumoase și utile, care țin de creativitate ( repet, imagologia nu se pune).

Așa că, dragule, dacă ești la final de an școlar, urmează să mergi la facultate și ești speriat... e normal.

Un singur lucru pot să-ți spun, exact cum spune mereu mama:

”dă-ți timp și ai răbdare cu tine”.

Iar dacă ai trecut deja prin primul an de facultate, cu brio, atunci te aștept să-mi povestești și mie cum ai făcut!

Vă îmbrățișez!




P.S.: Dacă sunteți curioși să vedeți povestea prin imagini, atașez mai jos poze :)


Admitere UNATC



Primele zile de facultate



Festivaluri, spectacole de teatru, încercarea de a muncii (în bluză albastră), balul bobocilor




Călătorii



Sesiune




Învățătoare plus filmări/editări





268 views
This site was designed with the
.com
website builder. Create your website today.
Start Now