Search
  • Amy

#JurnaldeÎnvățătoare: Cum am ajuns învățătoare

Hei, hei!

M-am gândit serios și am decis să trec pe lista de realizări în 2019 și acest blog, ceea ce înseamnă că voi încerca să postez mai des, în special ceea ce fac la clasă și voi denumi aceste postări #jurnaldeînvățătoare.

Pentru că de obicei postez materiale de lucru, momente din lecții și alte lucruri de genul acesta pe contul meu de Instagram sau Facebook, primesc tot felul de întrebări, pornind de la ”îmi dai și mie aceste materiale” până la ”când ai timp să lucrezi la ele”. Ca să nu mai lungesc acest început, îți urez un 2019 genial, în care să faci ce ți-ai propus și chiar în plus!


Jurnal de învățătoare


12 februarie 2018:

- Alo, Maria? Sunt directoarea școlii, am înțeles că dorești să predai la o clasă și noi avem nevoie de învățătoare la clasa pregătitoare. Crezi că poți veni începând de mâine?


Am primit acest apel după ce am rugat-o pe actuala mea colegă să întrebe dacă nu există vreun post liber la ea la școală. În perioada aceea treceam prin, probabil, cel mai dificil moment din viața mea (despre care am scris aici) și îmi doream cu ardoare să încep să fac din nou ce-mi place. Am așteptat cinci zile, căci era vacanță, ca să știu dacă pot veni sau nu să predau. Poate pare puțin, dar număram orele, îmi făceam planuri și îmi schițam în minte activități pe care să le pun în practică. Mi-am făcut niște planuri de lecție, niște jocuri de dezvoltare personală și am fost cu mama, care era și mai emoționată decât mine, să îmi cumpăr ceea ce eu numeam atunci ”haine de învățătoare”. Toate acestea cu speranța ca răspunsul pe care urmează să-l primesc să fie pozitiv.

Țin minte perfect ziua în care am plecat înapoi spre București, căci în perioada aceea era încă vacanță pentru studenți, cu ultimul microbuz. Mi-am pus în geantă rochia, noile cizme, încărcătorul și banii și am plecat. Nu știu cum a trecut timpul, căci mi se părea că în zece minute am ajuns de la Tulcea la București.

M-am dus în magazin și mi-am cumpărat ruj, pudră și rimel (da, îmi promisesem că am să-mi schimb stilul). Eram atât de emoționată, încât atunci când am ajuns la cămin aveam senzația că am uitat să-mi cumpăr ce tocmai îmi cumpărasem.

Mi-am pus rochia pe umeraș și am atârnat-o un cuier, mi-am pregătit produsele de machiaj în baie, cizmele la ușă, geanta pe scaun și emoțiile în suflet.


13 februarie 2018:

M-am trezit la 5, căci până la școală făceam două ore. M-am privit în oglindă și mi-am zâmbit emoționată, apoi am încuiat ușa și am plecat spre noua mea profesie.

Ziua aceea a fost atât de plină de emoții noi, încât mi-e greu să relatez exact tot.

Am să vă povestesc, în schimb, sentimenele pe care le-am trăit.

Panică, atunci când am intrat prima dată în clasă, condusă de doamna director și am văzut niște părinți supărați și furioși fiindcă era a nu știu câta oară când schimbase învățătoarea în același an.

Frică, fiindcă aveam impresia că se vor lua și de mine și nu-mi place să mă cert.

Extaz, atunci când am ținut în mână catalogul și m-am gândit ”chiar se întâmplă”.

Fericire, atunci când s-a sunat iar eu stăteam în fața a 25 de perechi de ochi curioși.

Recunoștință, când am văzut că ziua s-a încheiat fără niciun accident.

Încredere, căci din clipa aceea simțeam că mi se va schimba viața.


Pentru mine, 13 februarie a fost ziua în care mi-am spus ”asta vreau să fac toată viața”. Drumul acesta a fost ca un roller coaster, însă știu că dacă m-aș întoarce în trecut, nu aș schimba nimic.


21 august 2018:

După ce m-am decis că asta este ceea ce vreau să fac în viață, am fost și am dat titularizarea. Titularizarea este un examen, destul de greu, cu ajutorul căruia poți să îți obții locul definitiv într-o școală. Am luat titularizarea, însă nu am prins post. Pe 21 august urma să aibă loc ședința pentru ocuparea posturilor cu valabilitate un an iar eu eram în perioada aceea la Bacău, la Festivalul Film Mai Aproape. Cu o zi înainte, mi-am procurat bilet pentru 21 august Bacău- București, la ora două dimineața.

Eh, povestea face că am adormit și m-am trezit prea târziu pentru a prinde măcar trenul de ora cinci iar ședința în București se termina la 11:45.

În clipele acelea, am trecut prin toate stările posibile, am plâns mult, m-am învinuit, am căutat soluții, am plâns din nou, am alergat să prind un microbuz care de fapt nu exista și am trăit al doilea cel mai urât sentiment de până acum. Mi-am spus atunci că asta e, pierd postul și stau un an degeaba, însă gândul acesta mă omora mai mult decât să mă întărească.

Norocul face că un prieten (suntem prieteni, nu, Gabi?) trebuia să ajungă la București în ziua aceea. L-am rugat să pornească mai devreme și, văzându-mă atât de disperată, am reușit să plecăm la 7 din Bacău.

Pe drum eram atât de epuizată, încât mi-am spus ”ce-o fi o fi” și că ”și asta va trece” și am adormit.

M-am trezit în apropiere de București. Era ora 10:30. Am spus că am timp până se termină ședința să ajung. S-a făcut 11 și noi abia intrasem în București.

11:10

11:20

11:25

Am închis ochii la 11:30 și am început să mă rog.

La 11:40 am sărit din mașină și am început să alerg dealul până la școala unde se ținea ședința. Simțeam efectiv cum picioarele nu vor să mă asculte și nu am reușit să alerg mai mult de zece metri. În clipelea acelea, mă simțeam ca într-un film în care se aude pe fundal ticăitul cronometrului, care nu prevestește nimic bun. Nu vedeam oamenii, nu înțelegeam de ce nu simt că avansez și mă simțeam neputincioasă. Am vrut să merg pe scurtătură și am intrat cu adidașii în noroi până la glezne.

11:44 Vedeam școala. Am încercat să merg mai repede, dar nu aveam energie. Știu doar că am intrat pe ușă fix în momentul în care inspectorul a spus ”ședința s-a încheiat” și am traversat rapid sala, ajungând în dreptul lui.

Aș dori să vă imaginați un pic cum arătam: nemachiată, plânsă, cu părul ciufulit de la dormitul în mașină, prins într-o coadă de cal, un hanorac galben larg, pantaloni largi și adidași plini de noroi. Nu știu dacă i s-a făcut milă de mine sau doar a înțeles situația, însă țin minte că m-a întrebat ”la ce școală dorești?” și atunci am expirat zgomotos.

Obținusem postul.

Eram învățătoare.

Semnătura mea era în dreptul codului pentru școala dorită.

Chiar am reușit.

Nu țin minte ce am făcut după, înafară de trenul pe care l-am luat înapoi spre Bacău dar știu că ziua aceea fusese o întreagă aventură. Ca o testare, să văd dacă merit sau nu, dacă trebuie sau nu să fiu învățătoare.

Din momentul în care mi-am văzut postul luat, mi-am promis ca acest an să fie, într-adevăr, magic. Dumnezeu a vrut să fiu aici și nu vreau să-l dezamăgesc. Eu cred în minuni!




Cam aici se termină prima parte din jurnalul meu. Până data viitoare vă las cu niște poze frumoase și nu uitați să nu renunțați niciodată până când nu încercați toate variantele!

Vă îmbrățișez!




469 views3 comments
This site was designed with the
.com
website builder. Create your website today.
Start Now