Search
  • Amy

Cum am dansat într-o zi de luni

Updated: Apr 5, 2018

A venit mult aşteptata "Scoala Altfel", în care profesorii găsesc diferite activităţi care să fie suficient de atrăgătoare pentru copii, dar suficient de simple încât să ai timp să simţi cum se instalează vacanţa în sufletul tău.

Prima zi e întotdeauna aia plină de energie, în care elevii abia aşteaptă să vadă dacă săptămâna asta va fi cu adevărat "altfel". Adică, pot să meargă oricând la baie, nu mai există noţiunea de timp ( cel puţin în mintea lor, învăţătoarea tot va fi presată că nu-i ajunge timpul să facă tot ce şi-a propus), vor putea să mănânce în timpul orei, să vorbească între ei şi să fie cu totul şi cu totul "altfel".

Prima zi pentru cele douăzeci şi cinci de perechi de ochi curioşi a început în forţă, cel puţin pentru ei, fiind, poate, prea plini de energie pentru o doamnă învăţătoare care nu le are cu trezitul de dimineaţă.

S-au aşezat iniţial în băncile lor, lângă acel coleg sau colegă cu care stau doar pentru că aşa le-am spus eu, vizibil deranjaţi de faptul că până şi în şcoala altfel trebuie să respecte nişte reguli.

O fetiță timidă, şi-a făcut curaj ca să întrebe în numele clasei. S-a apropiat de mine, frământându-şi mâinile şi, probabil că în acelaşi timp, şi creierul, căutându-mi privirea pentru a vedea dacă e momentul potrivit să întrebe. Când a văzut că îi zâmbesc, fiindcă ştiam deja ce avea să-mi spună, s-a mai relaxat şi mi-a zâmbit şi ea timidă.

*Doamna, acum că este şcoala altfel, ne-am gândit că poate putem sta cum vrem. Adică...mm...promitem că nu vorbim între noi.

I-am zâmbit şi am apreciat că ea, o fată timidă, care de obicei nu vorbeşte, a venit să întrebe pentru toată clasa. "Înseamnă că e important pentru ei", mi-am spus atunci în gând.

M-am aplecat, astfel încât să fiu la nivelul ei şi i-am mai zâmbit o dată.

*Desigur, apreciez că ai venit să mă întrebi.

S-a luminat la faţă, a mulţumit şi s-a întors să anunţe victoria şi colegilor ei.

În câteva minute, niciun copil nu mai era în banca lui.

După ce bucuria şi sunetul victoriei s-au mai diminuat, am putut începe ora. Creierul meu începuse planul lui zilnic, încercând să găsească metode de reducere a plictiselii pentru următoarele patru ore, precum şi planul de lucru pentru ziua de azi.

După ce eu şi creierul meu am hotărât să începem ziua prin realizarea unor măşti, mi-am pregătit materialele, am împărţit fiecărui copil şi am aşteptat să se facă linişte.

*Acum, vom realiza aceste măşti, le-am spus simplu, ştiind precis că urmează o serie de întrebări.

*Pentru ce?

*Le putem lua acasă?

*Pot să pun şi sclipici?

*Putem mânca?

*Doamna, colegul nu îmi dă foarfecă!

Am zâmbit şi i-am privit tăcută câteva secunde. Ştiau că atunci când fac asta urmează să anunţ o surpriză, astfel încât în clasă se auzea acum numai inimile a douăzeci şi şase de persoane. După câteva secunde, am constatat că e momentul potrivit pentru a dezvălui surpriza, care de altfel nu era o surpriză, fiind trecută în orar ca făcând parte din activitatea de luni din şcoala altfel.

* Vom pleca la un carnaval.

Atât a trebuit să spun. Clasa a început să aplaude şi să strige, unii se îmbrăţişau, alţii băteau palma, râdeau, şuşoteau, ridicau pumnul în aer a victorie, de parcă România tocmai câştigase un meci important.

După ce s-au calmat, au început obişnuitele întrebări.

*Doamna, cât mai avem până plecăm?

*Dar plecăm acum?

*La unşpe'? Fix sau şi zece minute?

* Doamna, dar ştiţi că eu ştiam asta? Mi-a spus mami acasă.

După ce am dat informaţiile importante, am trecut la decupat, lipit, desenat şi aranjat măştile. În aer se simţea o bucurie specifică începutului de primăvară şi a vacanţei care urmează să aibă loc în acest anotimp.

La unsprezece fără zece, toţi erau mascaţi. Unii şi-au adus de acasă costum, alţii s-au îmbrăcat frumos, iar alţii purtau doar masca, cu mândrie.

Momentul în care am anunţat că pot să se îmbrace, clasa a izbucnit din nou. S-au îmbrăcat în mai puţin de câteva minute şi au format obişnuitul şir la uşă.

Drumul către sala de sport a fost plin de zâmbete din partea lor, sau cel puţin asta îmi amintesc. Îmi mai amintesc că odată intraţi în sala de sport, au aruncat măştile pe jos şi şi-au văzut de joacă şi dans. Munca din ultimele ore zăcea acum pe jos, uitată de toţi cei douăzeci şi cinci de copii.

Le-am strâns la final, fiindcă ştiam că îşi vor aminti de îndată ce vor ajunge în clasă şi vor vedea resturile de hârtie aruncate pe bănci, iar dacă măştile vor lipsi, va fi doar vina doamnei că a uitat să le reamintească să le revendice din sala de sport.

Odată ce telefonul a anunţat ora douăsprezece fără un sfert, copiii s-au îngrămădit iar la uşă, aşteptând să îi conduc la părinţi.

După ce i-am văzut pe toţi la ai lor, mi s-a făcut dor de familie şi de momentele acelea în care ajungeam acasă de la şcoală şi mă aştepta mâncarea caldă și mama.

E doar un moment, mi-am spus. Vine vacanţa şi devii nostalgică.

Am lăsat sala de clasă în urmă şi am pornit cu paşi grăbiţi spre facultate.

Îmi amintesc mai târziu să fiu tristă, promit. Acum am treabă.




124 views
This site was designed with the
.com
website builder. Create your website today.
Start Now