Search
  • Amy

A ce miroase o excursie?

Planul unei excursii reușite:

1. Zâmbești

2. Alegi locația

3. Aduni banii și plătești

4. Te sui în autocar și pleci

5. Zâmbești și te bucuri de ziua asta


Cam așa ar trebui să arate un plan al unei excursii mult așteptate de copii. Doamna alege locația, strânge banii, a plătit și am plecat. Și, într-un fel, nu ar fi rău deloc să închidem ochii șă să visăm că într-adevăr e așa. Dar ce ar fi dacă la aceste cinci puncte am adăuga câteva (mai multe) hârtii, dosare, și planuri? Nu ar mai arăta așa idilic, trebuie să recunosc.

Am avut însă norocul ca de această dată să las greul pe o colegă de a mea, căreia îi mulțumesc că a întocmit ea uriașul dosar de excursie.

Când toate au fost gata și ziua de miercuri a sosit, m-am înarmat cu haine sport, bocanci împrumutați pentru situațiile de urgență (noroiul), mi-am adunat copiii, doi părinți și am pornit spre fermă.

Simțeam deja mirosul excursiei. Se simte, și cred că orice copil care a mers o dată în excursie a simțit acest miros. Pe de o parte mirosea a libertate, a fericire că nu sunt cu părinții și pot să mănânc toate prostiile și să stau cum vreau eu la masă și să vorbesc cât de mult vreau fără să se zică tati sau mami că e de ajuns. Pe de altă parte, mirosea a frică, o frică oarecum timidă, nerecunoscută de nimeni. Frica de necunoscut, de faptul că părinții nu mă mai pot salva acum, că trebuie să fiu responsabil, să am grijă de mine și de cele două prăjiturele cu alune puse de mami la pachet.

Pentru mine, excursia aceasta mirosea a vacanță, a bunica, a Tulcea, a evadare din Bucureștiul în care am venit, culmea, tocmai pentru a evada din rutina din liceu (și pentru a studia, bineînțeles!).

Drumul a fost suficient de lung încât să primesc nelipsitele întrebări referitoare la timp, dar nu într-atât încât să le desenez un ceas și să îi învăț, doar pentru a nu mă mai întreba pe mine.

Când am ajuns în sfârșit la fermă, ne-am îmbrăcat și am pornit spre locul de întâlnire. Pentru un copil care e pentru prima oară în excursie, nici măcar nu conta locul.

Contau oamenii și distracția.

Ca să nu mai lungesc minunata povestire, vă mai spunem (noi, că am fost muulți), că am mâncat 100% sănătos, că cea mai frumoasă activitate pentru ei a fost săritul în fân, dar și călăritul poneilor și că la final, după ce au decorat ouă, au frământat și mâncat pâine, au mers cu tractorul, au făcut traseul fermei, au dansat și s-au jucat, s-au plâns de faptul că nu le-a ajuns timpul să mulgă și vacile ( în condițiile în care și eu și părinții ne epuizaserăm până și energiile suplimentare).

Drumul spre casă a fost mai gălăgios ca la dus, și nu ar fi ceva anormal dacă nu aș fi știut câte au făcut astăzi.

Dar, stând așa, într-un moment doar eu și gândurile mele, mi-am adus aminte de excursiile cu clasa și de tabere, și de momentele acelea când drumul către casă nu voiam să se mai sfârșească fiindcă știam că infinita libertate pe care am primit-o se va sfârși odată ce picioarele mele vor atinge din nou solul. Așadar, mă bucuram de acele momente chiar dacă ochii mei protestau, chiar dacă mă durea gura și burta de la atâta râs și chiar de afară se lăsaseră întunericul.

Cu aceste gânduri am încheiat și excursia asta, și de asemenea, o nouă zi alături de acești copii. :)




38 views
This site was designed with the
.com
website builder. Create your website today.
Start Now